sâmbătă, 11 iunie 2011

POveSTEA trandafirului fără culoare..

Totul a început când se făcea dimineața. Zori zilei nu se arătaseră încă, dar în grădină, pe când picuri de ploaie cădeau din cer, luase ușurel naștere, cel dintâi trandafir. Puțin cât puțin începea să-și facă loc printre bucățile dure sau fragede ale pământului. Răsărea din pământ odată cu soarele și nu dorea deloc să întârzie nici măcar un minut. Și nu ia fost ușor, căci nu era plantat, sămânța aruncată de la început, l-a făcut azi să se transforme în ceva, probabil frumos, probabil unic, ceva ce a fost numit mai târziu trandafir.
Era deja dimineață. Era soarele deja răsărit. Era probabil și totul verde, acum că lumina era peste tot. Dar era și trandafirul din care doar tulpina și puținele frunze le puteai distinge. Și ploaia s-a oprit. Deja totul era prea frumos, ploaia nu-și mai avea rostul. Dar a fost totuși necesară, ce altceva l-ar fi putut ajutat să crească?
Era în grădină, deși în jur era câmp și deal și munte. Și începea trandafirul să aibă sentimente. Și încerca să aibă companie. Și încercă atunci să privească-n jur, căci lângă el, nimeni nu era. Și probabil se simtea singur, probabil avea nevoie de ceva, probabil. Dar undeva acolo mai în depărtare, în bătaia razelor de soare puternic al dimineții, zări floarea unui trandafir înflorit de mult. Primul lucru pe care și l-ar fi dorit atunci, era cel de ai putea vedea culoarea, dar nu reușea. Lumina soarelui era prea puternică, el era inca prea mic să-și dea seama. Dar parcă răsufla ușurat, acuma știa că nu este singur în grădina. Deși era distanța mare, putea fi liniștit. Nu era singur după cum credea, după cum se simti prima dată.
Și-ar fi dorit probabil încă să-l privească, măcar culoarea să i-o poată vedea, dar soarele nu se mișcă o secundă, așa că își văzu de treabă. Pământul care îi era sprijin nu-l putea lăsa să rămână așa. I-a dat puterea ce avea nevoie pentru a crește, pentru a înflori...
Și observă undeva în depărtare, un alt fir de trandafir. Erau doi și acum îi putea vedea. Erau înfloriți de mult dar culoarea le era în zadar de văzut. Și totuși, el nu înceta nici când de a înflori. Și cât soarele rămase-acolo, a devenit și el, un fir de trandafir. Nimic nu mai era în preajma lui și tot ceea ce putea vedea, era doar în depărtare. Și de multe ori îi era și greu să-și poată da seama din ce era alcătuită lumea sa. Vântul începu să bată, când mai lin, când mai puternic și treptat începu să se tot clatine. Își dorea atunci să poate fi cel mai frumos. Cu acest țel ieși în zori de dimineața din fragedul pământ ud de suspine. Știa însă un lucru, de care își dădu el seama mai târziu, pentru frumusețea ce mult și-o dorea, avea de îndurat multe.
Începu atunci fiecare frunză să capete o dimensiune. Unele erau mai sus, altele mai jos, unele erau verde-aprins, altele un verde-nchis, dar toate erau frunze și deși nici una la fel, toate erau ale lui. Dar fu dureros atunci când primul spin își făcu apariția. Nu se putea obișnui cu idea, că înafara de frunză și tulpină, se afla și spinul. Știa și putea vedea și în jur, că spini există pe orice tulpină, dar credea la început, că va fi diferit. Atunci apăru și primul sentiment. Era nou pentru el și poate i-a plăcut la început, dar la urmă a durut. Credea însă că acesta va cădea dar nu a fost așa. Unul câte unul pe rând au început s-apară. Iar fiecare era diferit, căci sentimente noi îl învăluiau și deși acestea toate pe rând treceau, spini toți rămâneau.
Și alți trandifiri își făcură mai târziu apariția. Erau doar trei, undeva mai deoparte. Era uimit însă, că și ei aveau spini. Erau atât de frumoși și numai privindu-i pe ei și-a dat seama mai târziu, că și spinul face parte din frumusețea pe care și-o dorea.
Băteau fel de fel de vânturi și parcă doreau să-l doboare. Avea însă un al său țel ce l-a ținut sus și nu l-a putut da jos. Uneori i-a fost prea greu, alte ori credea că e imposibil și vroia să se mai lase și la pământ, dar niciodată nu s-a dat bătut. Fiecare spin i-a făcut câte o rană, fiecare bătaie de vânt i-a adus câte o luptă, până și razele de soare i-au adus uneori suferință. Privea floarea celor de lângă el și își dorea o culoare unică. Dar probabil era prea devreme să o poată avea, acum era doar un boboc.
Își dorea să poată ajunge în cel mai frumos buchet. Își dorea să poată face fericit pe un suflet. Își dorea să poată fi ceva unic, în viața lui scurtă și prea frumoasă să poată veșnic dura. Știa că avea nevoie de parfum ca să poată într-o zi îmbăta atmosfera dintr-o camera plină de secrete și probabil plină de tensiuni. Știa că din parfumul său într-o zi va fi renumit, sau că din culoarea lui, într-o zi va fi admirat. Știa, de aceia încerca să facă orice, să nu fie nici când uitat.
Dar pentru ca un lucru să fie frumos știa că trebuie să și muncești, să-l îngrijești, să-i porți de grijă sau poate doar să-l lași să se desfășoare. Și asta a înțeles-o atunci când primul om l-a admirat. Nu avea nici măcar culoare și asta l-a uimit. Cineva începea să-l aprecieze. Sau poate l-a apreciat de la început, dar și-a dat seama mult mai târziu. Atunci i s-au rupt primele frunze. Atunci când văzu că este apreciat, atunci i s-a luat din frumusețe, sau cel puțin așa credea el. Și se întristă... se bucurase odată de fiecare frunză, acum rămase fără unele. Dar nu putea înțelege...
Dar trecu timpul. Soarele își mai schimbă din intensitate. Mai apărură trandafiri în jurul lui. Uni mai aproape alții mai departe. Grădinarul plantase uneori și alți trandafiri lângă el dar nici unul nu era așa cum își dorea. Unii au fost puși doar pentru o scurtă vreme și au fost mutați sau smulși. Alți și-au păstrat locul și probabil își doreau să rămână, dar trandafirului nu i-a priit. Toți cei care au fost plantați l-au făcut pe trandafir să crească, alteori să se ofiliească, însă nici unul nu a reușit să-i dea frumusețea aceia de care avea nevoie și pe care de atâta timp și-o dorea. Uni trandafiri din cei care au fost plantați și-au dorit enorm să rămână. Deși nu făceau atât de bine, ei reușeau să se schimbe, să prindă probabil culoare. Unora le-a părut rău că au fost mutați și oricând și-ar dori să mai stea acolo unde au fost odată, dar trandafirul era foarte sensibil. Și poate nu a fost așa de la început, dar avea un țel iar fiecare trandafir plantat lângă el, îl făcea de multe ori să-și uite țelul, alteori risca să și-l schimbe în ceea ce își dorea mai puțin.
Atunci decise că frumusețea și-o poate forma singur. Că va încerta din fiecare lacrimă a cerului să ia frumusețe. Din fiecare adiere de vânt să ia putere. Din fiecare privire aruncată asupra celor din jur să învețe ceea ce încă nu știa. Se hotărâse și credea asta: că frumusețea și dorința de a fi unic se câștigă singur, privind în jur, învățând și adunând de la toate. Și atunci începu să înflorească....
Dar ajunse și timpul în care se simți din nou singur...așa cum a fost la început. Și știa de acuma, singur poți fi unic, dar numai în jurul cuiva poți învăța asta. Aștepta să treacă grădinarul din nou prin dreptul lui, să-i poarte iar de grijă. Să rupă tot ce era ofilit, tot ce nu era bun. Aștepta să-l curețe...și chiar atunci când se aștepta mai puțin, în urma unei curățiri de lungă durată i-a plantat un alt fir de trandafir alături.
Încă nu știe nimic. Deși a trecut ceva timp de atunci...el încă așteaptă... Deși crede că știe multe, încă nu poate spune nimic. Încă nu știe ce culoare va avea și unde va ajunge. Încă nu știe cât de puternic îi va fi parfumul, încă nu știe cât de tare îi va fi apreciată culoarea. Încă nu știe dacă se va putea bucura de chinurile pe care le-a suportat pentru a ajunge ceea ce și-a dorit. Încă nu știe dacă noul trandafir îl va ajuta să înflorească tot mai mult și dacă îi va aprinde culoarea în cele mai vii nuanțe. Încă nu știe nimic despre aprecierea pe care o va primi. Încă nu știe culoarea acelor trandafiri din jurul lui și nici rostul celor trei care au apărut mai târziu. Încă nu știe de ce nici unui trandafir nu i-a priit până acum. Și încă nu poate realiza de ce unora le-a părut rău că au fost mutați. Nu știe care este rolul fiecărui spin, deși aceștia fac parte din frumusețea lui. Nu știe de ce frunzele lui nu au toate aceiași culoare și dimensiune. Nu știe mai nimic din tot ceea ce l-a înconjurat și îl înconjoară...
Dar știe într-un fel, că e lumea în care trăiește. Știe totuși că cineva l-a apreciat de la început. Știe că fiecare rază de soare l-a făcut uneori să zâmbească și fiecare lacrimă a cerului a fost de fapt o dorință a sufletului care s-a împlinit sau nu, dar care l-a făcut mai puternic. Știe că grădina e locul cel mai minunat în care poate înflori, pentru că oricum, toată lumea e la picioarele lui. Știe toate acestea pentru că e doar un simplu trandafir, înflorit probabil de mult...fără culoare încă, dar plin de spini, frunze în mii de nuanțe și cu multe speranțe.
E povestea trandafirului fără culoare, pentru că acum se află încă în grădina, în același loc în care a fost de la început, și nu se știe încă unde va ajunge în ziua în care culoarea și parfumul îl va duce!